Dimcea Marius

Mă numesc Marius…Aș putea să încep cu “mă numesc Marius”. Adevărul e că aș putea să mă numesc oricum și probabil tot aceleași lucruri mi-ar plăcea și tot același eu aș fi.

Sunt Reșițean de loc dar pot spune că Timișoara m-a adoptat aproape egal. Pasiunea pentru cântat și scris am avut-o mereu însă scriam bazaconii probabil tipic vârstei si tot tipic ei, compuneam “melodii” bătând în cuie de diferite mărimi în atelierul de lucru al bunicului meu.

Am început însă să scriu poezie și proză, cu adevărat odată cu primul Student Fest la care am participat în 2013. Și de-atunci am tot scris.

Cu muzica…nici nu știu ce să zic. Mă joc cu tot felul de instrumente muzicale deși sunt conștient că nu pot fi numit muzician. Am un djembe pentru că îmi plac ritmurile de tobe șamanice, mi-am luat un flaut (recorder) pentru că mai cânt din când în când melodii folk neo-medievale, am o drâmbă și pentru că iubesc cultura și tradiția românească, am un caval.

Nici nu mai știu ce să mai zic despre mine decât poate că….sincer vreau să ne cunoaștem pentru ca mai apoi să ne recunoaștem.

Cheers!!

SUNTEM

Atunci când ochii mi se întorc înspre mine,
Eu, nu mai sunt acolo, Sunt aici, cu tine –
şi simt cum mi te bagi pe sub mâini şi pe sub firele de păr
Şi parcă pot să deosebesc restul de singurul adevăr
Acela că firul ierbii are puterea să crească peste noi,
Cum cresc ciupercile, melcii, depresia după o zi de ploi.

Nu căuta să înţelegi ce înţeleg eu într-o livadă de gutui
Sau cum mie mi se pare artistic o coroană-ntr-un cui
Fiecare îşi recunoaşte nebunia unii într-un ochi de apă
Alţii, mai puţin norocoşi se văd sparţi într-o oglindă spartă
Închid ochii, şi-i întorc înspre sine,
Toţi se văd pe ei, eu încă te văd pe tine

Şi parcă aştept să mă rupi de la rădăcină înapoi la realitate
Să mă ajuţi să pot separa adevărul de dreptate
Să ştiu că dacă deschid o carte de enciclopedie
Pot să descopăr că nu sunt decât o anomalie
Să pot să îmi dau seama ce-i lemnul, şi stropul de ploaie, şi Eu – ei,
Să mă-nveţi că nu sunt – suntem decât cancerul unor uitaţi zei.

Amin

Dă-ţi cu tămâie,
Aprinde o candelă
pune-ţi un şireag de bile împrejurul mâinilor,
de preferinţă să fie rosarii,
Spune cel puţin 33 de rugăciuni aruncate
În vânt.
Cântă cocoşul de trei ori
e dimineaţă, pleacă dracu la
muncă, eşti bun de nimic,
Nu-ţi place cafeaua că-i prea
Dulce.
Nu lua numele Domnului în
deşert, i-al pe al Fiului, pe al
mamei Lui, pe al slujitorilor Lui.
Se mai ridică o biserică, mergi
la fundaţie, fă-ţi cruce.
Nu fura. Fură planul bisericii
lipeşte-l pe perete, închină-te şi fă-ţi
cruce.
Ia un câine, tranşează-l, sfinţeşte-i oasele
şi apoi fă-ţi cruce la moaşte.
Nu te mai suport, ne despărţim.

Noapte bună, copilul meu!

Basm

Și dacă ți-ai deschide larg ploapele
Să curgă din ele negura celui de pe urmă
Să o ștergi cu ciupercile care numai la umbră cresc
Punctele lor să mi le arunci pe față sub formă de constelații

Pistrui pe fața albă cu păr roșcat undeva în Scoția
Iar atunci când ultimul Aleluyah e vărsat
Du-te și spune albinelor că am plecat
Să număr constelațiile de pe o altă față albă

Unu, Doi, Trei La Perete Stai.
Fata cu șorțul roșu care se învârte
Ca un titirez într-o fântână din piatră de Nil

Acolo cresc pești de mărimea satelor
Înoată printre turlele bisericilor și crucile mornintelor și printre gropile
Făcute cândva de o nea ca-n povești când aruncam
Amintiri pe foc să îmi țină de cald

A fost odată ca nicicând…

Ia uite

Ia uite ce vreme se lăsă afară
Ia uite la nouri şi vântul cum bate
Priveşte la şterbedul lan de secară
Iar deasupra, ciorile strânse a noapte.

Ultimul cireş, pe-un deal, fulgerat,
Stă să cad-acum şi casa pe noi,
Pe nas poţi simţi, miroase-a-noptat,
Ne apasă cerul cu stropii greoi.

Deschide fereastra când dormi la apus,
Să-ţi cânte sub, 7 cu ochii plângând.
Conducă-te neamuri tot pe drum în sus,
La 4 pereţi, casă de pământ.

Ia uite ce vreme se lăsă afară,
Te uită la nori, crivăţul cum bate,
A-nceput să plouă şi am prins o boală
Mi s-a pus un junghi. Sunt beteag de moarte…

Legământ

Mi-am întins brațele, am vrut să cuprind timpu’
Am lovit Axis Mundi fără să vreau și l-am pus în vinclu
Și-acum Soarele și Luna pare că-s mai aproape,
Și pare că cerul și ce e sub s-a prea îndepărtat de ape

Doamne, să-mi dai pentru ziua de ieri un bun sfetnic
Pentru că Doamne, uite, eu zic că mâine nu mai sunt vrednic
Să scap din forma asta geometrică numită corp,
Că se tot vindecă dureros, precum Hades mâncat de corb

Nu te mai uita la platforma asta de pământ ca prin telescop,
Mai bine vezi ansamblul deșirat de noi și mai dă un potop.
Mai trimite odată porumbelul, sub chip de fantasmă
Sau mai împarte din când în când în jumate câte-o catapeteasma

Și chiar ne poți lăsa din când în când ca un varan fără soare
Vreun atom fără neutron, rătăcit, sau ca o albină fără floare,
Trimite curcubee mărețe ca model pentru un nou armistițiu
Iar pe mine, Doamne, adoarme-mă, până la al șapte-lea solstițiu