Izabela Radosevici

Motto: Because there needs be hope, and righting of the wrongs.

I-am scris mamei o poezie în clasa a II-a de ziua ei și mi-a spus recent că e singura din poeziile mele pe care a înțeles-o vreodată. Prefer să creez un sentiment, o anumită dispoziție, să pictez o imagine cu o poezie decât să îmi înșir gândurile. Pentru gânduri e rezervată proza, unde încerc momentan să termin câteva proiecte. Uneori le îmbin și scriu o piesă de teatru. Mai rar totuși.  

Scriu des despre, și bazându-mă pe, mitologie greacă. Uneori mai strecor câte un

Uroborus în ceea ce scriu, câte ceva despre divinitate sau un cosmos – câte un motiv care încă mă bântuie, ca și felinarele iluminatului stradal. Altfel, cu poezia caut mereu ceva delicat, ceva ce nu există neapărat în afara versurilor, lucruri spuse cu grație și cu umanitate.

DEGETE PĂTATE DE CULOARE

Și când visezi,
Te vei desface în tinerețea florilor primăvăratice
Înecându-te în roua dulce-a răsăriturilor roz
Și alții vor veni să te culeagă.
Vor veni, vor veni.

Și când cânți,
Vei conjura profetic imnurile delicate ce auzul nu le va capta
În urechile unei cascade-n gol, cu cântec dulce
Până-ți vor fi plămânii răni vii.
O să cânți cu somn, în somn.

Și când îți vei scrie jalea,
Pe paginile chinuite ale orașelor nocturne singuratice
Vei zbiera ca cimentul încins sub ploile de vară
Și vei reteza visul de tine,
A-l pune în palma altuicva.

PLUTIND ÎN CURENȚII DE PE LAC

Pielea îți e pictată în nuanța gândurilor tale.
Mă uit la tine cum mă uit și la mine
Și spun: ”Nepoată nihilistă.
Toate umbrele sufletului tău îți sunt pictate pe față,
Ți s-au deschis ochii ca niște cutii.
Ești un întrerupător al unui circuit
Iar curentul tău e propria ființă, în zero-uri și unu-uri.
Casa îți e dezordonată și buzunarele îți sunt dezordonate
Și inima îți e dezordontă și ea, în toate felurile.
Nu ai mai stat de mult într-un lac,
Deși i-ai reținut culoarea,
Să privești pe spate cerul care nu are sfârșit și se curbează splendid
Să te înghită.
Existența e o pată de culoare într-un caleidoscop
Prin care privește, fermecat, un copil – iar copilul ești tu.”

IN THE MOOD FOR LOVE

I used to listen to the radio very late in the night
Life was a fiasco, and I was a loser, like everybody else
All of us trying to be what none of us could be
Except for when we were what others asked of us to be.
Lightning struck the tower in which we pretended to live
And the daisies we used to pick withered in their vases, forgotten.
They were good for a moment, until they weren`t anymore
And we were lying on our backs, comatose where we hid from life
Thinking we`re lucky to be alive.
God, I`m not ready. I`ll never be ready. Why is that wrong?
The leather is wearable many years until it crumples,
But first a cow, a lamb, a goat must be nurtured.
Diamonds are still made of graphite, and we draw with it
Long before we choke on carbon monoxide, I believe.

That it is this late, that I am still alive – pardon, awake-
Is not a wonder.
That there is music on the radio, and people playing it
And that she, music, travels across her frequency waves
To fill my lonely room
Where I sleep sick with a sore throat and a sore heart
Is.
All life ever was was barbwire we learnt to jump for fun
To tell stories of it afterwards, and flower them with little lies –
I am in a mood of endearment.
Ah, life is a demolishment of each personal historic artefact
And the act of archeological diggings around the ruins,
Blooding our bare hands to find the glittering thing that caught our eye
And kissing it, whatever rubbish it may have been, with thirst chapped lips.

SOME GOD DID SHUN THE OTHERS

An arrow flew through the orchard of the orange trees
And plunged into the golden beehive of ambrosia.
The bloodstain is still there, darkened in the grass
On the pasture ancestors have dined.

Somewhere there is a confession booth
Where both stay silent, facing forward, without moving
Both wearing confidential masks
Hiding their hands in leather gloves
From the quiet songs of hymns and prayers
And the dim light pierced by lit up candles.
And while a volume has been opened up with holy, scented hands
Still no biblical verse can distinguish which is servant and which sinner.

There have been wicked things somebodys did
But what is an attempted robbery of gods
But the teeth marks someone leaves on the riddled surface of the Earth?
We are all guilty of wanting to live.

CHEAP MOTELS WHERE TIME HAS STOPPED

A cheap motel, by the edge of a tired highway
Where cars sometimes go passing by and souls passed living
And nothing seems to be alive – tonight, at least.
Maybe tomorrow, when the night shift`s over.

A cheap motel, at the bay of sorrow and dirty liar of nostalgia
Where night is pulsing with regret in the dim neon light
And nobody knows how they ended here … or where here is,
Where they dump the waste into a place as broken as they are.

The life, the past, the loss …

Again here, these nights of fume flaming heads in hands
In cursed rooms of no hiding, with no breathe of uncooked air
Where everything rips the skin off where it touches it, and not even rain,
Were it to beat on this boiled cement grave, would soothe an hour of light sleep.

Again here, nightly balconies of staring down into the bitter void
Someone by its rusted railing, half smoked wasted cigarette,
Little more than sorely alone, little less than lost for good,
In a crumpling universally mundane, comfortingly simple and desperate.

Everything falling apart in silence …

Overhead of those wretched rooms reeking ammonia,
Where the railing is the only obstacle to falling on their knees
In the blanket of the void ahead, to a warm cement song
And the only sigh of consolation is the rumble of the passing cars.
At least they are alive, even if no soul ever sees them pass and go.

Overhead of the turning cogs that spin in both the stars and lonely drivers
You have burned all you have ever painted.
One, perhaps, would like to start the engine too, and go and drive
An expensive car, a shiny car, a little car, an entire life
Into the river down below.

All be damned, all be damned, all be damned …