Dan Alimpescu

Motto„Toate acestea nu înseamnă nimic, Orice ar însemna asta.”

Transcendentalist obsesiv-compulsiv cu aranjamente lirice, originator de colaje suprarealist-abstracte și aviator de miriște.

Urăște să se descrie singur, mai ales la persoana a III-a, dar o face, ori de câte ori este constrâns. Om al literelor, cu credențial academic, acesta decide să își materializeze simțirile în varii forme textuale, preponderent în sfera lirică, dar flirtează și cu proza scurtă .

Analizând propriul corpus, se va observa o inspirație poetică determinată, majoritar, de muzica contemporană. Această inspirație este apoi materializată cu ajutorul unui registru amplu, variat, organizat cu o delicatețe obsesivă. Fiind un obsedat transcendental, abordează, în opera sa, subiecte precum infinitul, infinitul, infinitul, dar și altele.

În ceea ce privește arta sa plastică, se va observa, aproape tot timpul, o încercare de poetizare a operei, o “întregire a unor împrăștieri inutile”, care se unesc, materializându-se în colaje.

Acest incredibil de extraordinar artist necunoscut, care, pe deasupra, e și foarte modest, și-a început activitatea undeva pe la mijlocul anului 2018, în Timișoara, alături de AIA.

De atunci și până acum, el nu a încetat să hrănească sufletele publicului restrâns cu excepționala sa artă.

AUTOBIOGRAFIA UNUI CARTOF – povestită pe scurt

M-am născut undeva într-o vale, la poalele unui munte. Am avut noroc. Am prins rădăcini bune, într-un pământ bun, un rând drept, un soi rodnic și, până acum, în vreme bună.

Răsărind, am avut aer curat, apă destulă, mi-au dat hrană bună, m-au plivit cu grijă și s-au asigurat să nu cumva fiu năpădit de gândaci.

Prin Iulie, venise vremea să ne luăm rămas bun (La revedere, mamă cartof, la revedere, tată cartof). De acum nu mai cresc, se uscaseră și vrejii și colții, iar ,din cei bătrâni ce ne-au învățat, rămăsese doar amintirea. Au venit cu plugul, ne-au adunat, pus în saci și ne-au cărat într-un beci, așteptând a fi sortați. Dintr-o grămadă de cartofi de toate formele și culorile, atât de asemănători, dar, cu toate acestea, niciodată identici, eu am avut norocul să ajung într-o ladă bună, întrucât eram destul de bine crescut.

Deși un tubercul modest, trebuie să spun că provin dintr-o tulpină de Ipomoea batatas ce s-a dezvoltat în grădinile din împrejurimile în care am fost crescut încă de prin 1968, conform arborelui genealogic

Trebuie să mai menționez, probabil ne-fiind întru atât de evident pe cât cred eu, faptul că eram un cartof alb. Nu spun asta din cauză că aș exclude cartofii roșii sau cei galbeni, am crescut alături de fiecare dintre ei în aceeași grădină și cultură; o spun pentru că e un detaliu important al determinismului vieții de solenacee, și anume Sortarea.

Personal, cred sincer că fiecare cartof e special în felul lui și fiecare are rolul său. În parcursul vieți-mi vegetale, am ajuns să pot aprecia cu adevărat acest lucru. Fiecare are un destin, mai mult sau mai puțin determinat. Al meu a fost să ajung să-mi îndeplinesc scopul într-un loc pe atât de fascinant, pe atât de inconfortabil de plăcut și de absurd.

În propria-mi contemporaneitate, privesc spre oameni și mă amuz observându-le absurditățile. Încă puțin și se îngroapă singuri în rând cu noi cartofii.

Eu am avut noroc, Capitalismul uman mi-a dat viață. Am fost crescut la țară, dar am ajuns la oraș. Doar Dumnezeul cartofilor mai ştie prin ce am trecut și câte procese de selecție am parcurs. Aşadar, am ajuns, într-un final, în Cartofisseria unui mare centru comercial prin de glam, spre a fi preparat. Mi-au curățat coaja, m-au așezat în tavă și m-au pus la cuptor, cu unt deasupra. M-au așezat, rumenit, pe o farfurie alături de o salată de ceapă roșie. Dacă mă întrebați, nu îmi meritam deloc valoarea monetară mult prea mare în schimbul căreia am fost sacrificat, dar astea sunt treburi pe care doar conștiința celui ce se va fi hrănit cu mine le-a înțeles doar în momentul în care a finalizat lectura acestor rânduri.

Iată, deci, așa mi-am petrecut transcendența:

Dus la masă, cel ce s-a hrănit cu propria-mi materialitate nu s-a grăbit defel. Am fost consumat încet, cu pace, într-o seară de vineri, aducând aminte de fericite copilării.
În timpul cinei, universul ce mă va fi absorbit în absolut, schimba deseori furculița cu un stilou, digerându-mi conștiința între paginile unui caiet.

Astfel, am devenit unul dinte puținii cartofi scriitori din lume. Îl salut, pe această cale pe Andrei Ciobanu, el a fost primul.

DAYDREAM

Visez, am adormit sub o floare,
Într-o zi călduroasă, cu soare,
Pentru câteva ore.

Visez, visez la tine adormit sub flori,
În nenumărate zile, de nenumărate ori,
În zile calde, de vară, cu soare.

Stând în spatele parbrizului ochilor
Robotului meu gigantic,
Privesc lumea, ascult glasul ei criptic,
articulări eliptice.
Privesc îndelung, confuz,
Gândindu-mă dacă are sens să am sens:
atunci când totul merge prost în aceeași direcție, eu aș merge-n contrasens fără consens.

Dar mă reculeg, n-am voie să ezit,
Trebuie cu orice preț să-mi mențin robotul constant fericit,
Dacă începe să plângă, risc să pic
din cockpit.
Încerc să îl mențin fericit,
Nu vreau nici să înceapă să zboare cu mine,
Cel mai probabil, aș leșina
de la acrofobie.

De la atâtea încercări de menținere, am obosit.
Nu mai pot să-l conduc.
Momentan sunt beat, așa că l-am pus pe pilot automat,
Am lăsat scaunul pe spate,
Îl las să meargă și să facă ce vrea, sunt relaxat.
Și merge…
Încerc să dau scaunul ceva mai în spate,
Dar e la maxim ajustat.
Mai iau o gură, tac,
Privesc, prin același parbriz, la fel de perplexat.

E prea liniște, doar el și cu mine
Înăuntru, mă uit mai bine,
Găsesc niște înregistrări puse pe medii optice,
Le iau, le pun în player și dau la maxim boxele.
E la fel de liniște, doar că acum sună altfel.
Se aprind nişte artificii,
Dau volumul mai tare,
Creşte cuplul de vicii.

Dar nu prea tare, să nu trezim copilul,
El nu discerne încă ce i-a pregătit viitorul.

E liniște, doar el și cu mine.
Mă mai întreabă alții dacă îi iau și pe ei la o tură,
Dar robotul meu are un singur loc în cabină.
Le explic politicos că nu se poate,
E loc doar pe umerii lui și acolo e prea sus,
Astfel, drumul e foarte probabil să fie unul doar dus.

În timp ce se strecoară printre cartiere de blocuri ANL,
Îl văd că încearcă cu cea mai mare precauție catatonică
Să nu calce cumva vreunul din copilașii ce umplu străzile.
Mai merge, cât poate de bine,
Alimentat de lipsa sensului,
Merge în aceeași direcție, rupând fâșii de ciment.

Merge, mergem amândoi.
Ne survolează, acum niște elicoptere,
Suntem în prime-time, ne urmăresc toate camerele.
Iată știrile.
Mă reculeg, oarecum, mă ridic de pe scaun să mă uit în jur,
Observ cu uimire ce-am cules pe drum.

Lângă călcâi, întâi observ,
Curve ce se vând una celeilalte pe lei,
Fiecare cu peștele ei
și fiecare pește cu același paradox.
Puțin mai sus, tot în zona inferioară a picioarelor,
Văd boschetari cerșind și ei ceva,
Să poată să se-împungă sau măcar să-și ia ceva vrac, la pungă.
Între timp,
O sumă de polițiști corupți îmi patrulează robotul cu un Logan,
Ceva mai sus, pe la brâu.
Îi aud, le văd fețele dispecerate în retrovizoare,
Se aprind girofare,
Tragem pe dreapta.

Eu declar poezii, ei scriu procese verbale.

Acuzat de posesie de culori,
Conducere sub influență,
la velocitate maximă pe bulevarde supra-aglomerate de nonsens.
-Nici o obiecție.

Nu m-ar fi prins, aș fi condus mai repede,
Dar robotul era grav avariat.

Am încercat să-l duc în service, dar nimeni să-l repare nu-i,
I-am dat daună totală, când m-am luptat, prin foc și gaze
Cu Palatul Parlamentului și Casa Poporului.

Toate ca toate, acum mi-e somn,
Opresc robotul,
Mă pun să dorm, visez din nou.
Mă voi trezi sub aceleași flori,
Lăsând în noapte toate,
Îmi voi porni din nou robotul și vom merge mai departe.

Visez, am adormit sub o floare,
Într-o zi călduroasă, cu soare,
Pentru câteva ore.

Visez, visez la tine adormit sub flori,
În nenumărate zile, de nenumărate ori,
În zile calde, de vară, cu soare.

MUZICĂ

Dacă aș scrie o melodie,
Aș scrie doar una,
Ți-aș scrie-o Ție.

Dacă aș scrie o melodie,
Ar fi cea mai frumoasă,
La fel ca Tine.

Dacă aș scrie o melodie,
Doar melodia asta s-ar auzi în tot Universul,
N-ar mai conta nimic.

Dacă aș scrie o melodie,
Aș scrie doar una.
N-aș mai scrie nimic altceva,
Pentru că nimic n-ar mai conta.
Ți-aș scrie-o Ție.

Dacă aș scrie melodia asta,
Când ar începe să cânte,
Planetele s-ar învârtii invers în jurul Soarelui.
Din zi s-ar face noapte și
Din noapte zi.
Dacă aș scrie melodia asta,
Când ar începe să cânte,
Soarele și Luna ar începe și el și ea
Să danseze amândoi,
Vărsând lacrimi de fericire din lumina lor.

Dacă aș scrie o melodie,
Ar fi un superlativ muzical absolut.
Ar fi un superlativ estetic absolut.
Ar fi cea mai frumoasă melodie,
Pentru că ar fi la fel de frumoasă ca Tine.
Ți-aș scrie-o Ție.
N-aș mai scrie nimic altceva,
Vreodată.
Pentru că dacă aș scrie-o, n-aș mai avea nevoie de nimic altceva,
Niciodată.

Dacă aș scrie melodia asta,
Ar fi un superlativ liric absolut.
Dacă aș începe să o scriu, n-aș vrea să mă opresc vreodată.
Ar umple infinite pagini metafizice cu veșnice versuri.

Dacă aș scrie o melodie,
Notele ei nu ar putea fi cuprinse în portative.
Ar fi gravate pe treptele unei scări de aur ce ar duce spre Rai și
Nu ar fi note propriu-zise,
Ar fi niște fluturași.
Cei mai frumoși fluturași, la fel ca ochii tăi.

Dacă aș scrie melodia asta,
Ți-aș scrie-o Ție.
Versurile ei n-ar fi scrise în vreo limbă cunoscută de oameni.
Nu.
Aș scrie-o în graiul unor nou-născuți puișori de rândunici,
Care,
Hrăniți de lacrimile iubirii, ce s-ar fi scurs din fericirea zâmbetului ochilor tăi,
Ar fredona blândețea inimii tale în visul lor,
în timp ce ar fi Dormit legănați,
Într-un cuib al nemuririi.

Dacă aș scrie o melodie,
Aș scrie doar melodia asta,
Pentru Tine.
N-aș mai scrie nimic vreodată.
Doar melodia asta s-ar auzi în întreg Universul.
Când ar începe melodia asta să cânte,
Planetele ar începe să se învârtă invers,
Soarele și Luna ar începe să danseze și el și ea,
Vărsând lacrimi de fericire din lumina lor,
Fredonând melodia asta.

Dacă aș scrie melodia asta,
N-aș scrie-o pe caiet, cu pix sau stilou.
N-aș bate-o la mașină.
N-aș scrie-o virtual.

Dacă aș scrie o melodie,
Aș scrie-o pentru Tine.
Aș scrie cum nu a mai scris cineva vreodată.
M-aș întoarce în timp,
Aș urca pe Golgota,
L-aș găsi pe Iisus și
L-aș da jos de pe Cruce,
Iar cuiele din mâinile Lui,
Le-aș lua și le-aș bate în mâinile mele.
L-aș salva pe Hristos și întreaga lume deopotrivă.
N-ar mai exista rău în Univers,
Toată lumea ar fi izbăvită,
Dacă aș scrie melodia asta.
Așa, împăcat fiind,
Cu mâinile străpunse,
Aș scrie versurile ei pe bolta veșniciei.

Dacă aș scrie melodia asta,
Aș merge până în al nouălea cerc al iadului,
Doar să o scriu.
Când ar începe melodia asta să cânte,
S-ar topi toate cele nouă,
Astfel, melodia asta ar întoarce iadul pe dos,
L-ar transforma într-un Rai.
Din al nouălea cerc al iadului,
Până în al nouălea Cer.
De șaptezeci de ori câte șapte curcubee.
În fiecare dintre ele.
Fiecare dintre fâșiile lui de culoare (61 740 în total),
Ar fi un infinit portativ umplut de viu-colorați fluturași,
Ai căror,
Deși armonizată într-o impresionantă cromatică,
Frumusețe,
nu s-ar putea compara vreodată
Cu aceea a ochilor tăi.

Dacă aș scrie o melodie,
Aș scrie-o pentru Tine.
Versurile ei s-ar cânta în acompaniamentul celei mai mari orchestre de Heruvimi.
Ar fi cea mai mare văzută vreodată- 7549 de harfe divine ar cânta în armonie perfectă,
Toate dirijate doar de seninătatea zâmbetului tău.

Dacă aș scrie melodia asta,
Pe fundal,
701 Îngeri ar plânge de fericire.

Dacă aș scrie o melodie,
Doar pe asta aș scrie-o,
Aș scrie-o pentru Tine.
Nimic vreodată nu ar mai conta,
Să nu uiți asta.

Dacă aș scrie melodia asta,
Toți Serafimii s-ar aduna pentru a-i fredona versurile.
Cântând ei, astfel, melodia asta,
Toată esența dragostei lor universale
S-ar fi topit, revărsându-se d în frumusețea ochilor tăi.

Dacă aș scrie o melodie,
Aș scrie-o pentru Tine.
Când ar începe să cânte,
Aș realiza că melodia asta ar fi singurul lucru de care aș fi avut vreodată nevoie,
Aș putea muri atunci, acolo, împăcat,
Dacă aș scrie melodia asta.

Dacă aș scrie melodia asta,
S-ar sfârși Universul.
Soarele, Luna și toate stelele s-ar topii unele pe celelalte, pentru că
Ar fi auzit cel mai minunat cântec.
Nimic altceva n-ar mai exista în Univers.
Nimic.
Doar Pacea sufletului meu, pentru că aș fi scris melodia asta.

Aș scrie o melodie.
Aș scrie melodia asta.
Aș scrie-o pentru Tine.
Chiar aș scrie-o.
Aș scrie-o din tot sufletul.

Dacă aș scrie melodia asta,
Melodia asta s-ar cânta în Biblioteca Alexandriei,
Între doi stâlpi de fildeș.
Când melodia asta ar începe să cânte din divinele harfe,
Ar începe o ploaie de flori de cireș, piersic și magnolie.
Ar mirosii a mere verzi și a gumă de mestecat,
Dar niciuna nu ar mirosi la fel de frumos ca Tine.

Dacă aș fi scris melodia asta,
Zeus nu s-ar mai fi supărat pe noi,
Aristofan i-ar fi povestit lui Platon de melodia asta la simpozion, nicidecum de mitul originii iubirii.
Ar fi ascultat-o chiar acolo.
Adam și Eva ar fi ascultat-o și ar fi uitat complet de orice fel de șarpe și fruct al cunoștinței,
Pentru că ar fi cunoscut singurul lucru important.
Dante n-ar mai fi trebuit să treacă prin purgatoriu și infern pentru că,
Dacă ar fi ascultat melodia asta,
N-ar mai fi fost nevoi să plece undeva, ar fi ajuns direct în Paradis.
Bonnie și Clyde n-ar mai fi jefuit nici o bancă pentru că ar fi ascultat melodia asta și
Ar fi realizat bogăția pe care deja o aveau și iluzia materialului.

Dacă aș fi scris melodia asta.

Dacă aș scrie melodia asta,
Aș scrie-o pentru Tine.
Pun pariu că asta
Ar fi melodia preferată a lui Dumnezeu.
Ar fi prima melodie în playlistul lui de piese favorite.
Ar urma, pe locul al doilea, Led Zeppelin-
Stairway to Heaven.

Dacă aș scrie o melodie,
Aș scrie doar una,
Aș scrie-o pentru Tine.

Dacă aș scrie o melodie,
Ar fi cea mai frumoasă melodie,
Ar fi la fel de frumoasă ca sufletul tău.

Dacă aș scrie melodia asta,
Doar melodia asta s-ar auzi în tot Universul.
N-ar mai conta nimic altceva.

Chiar aș scrie-o.
Chiar pe bolta veșniciei.

Dacă aș scrie o melodie,
Ar fi melodia asta.
Aș scrie-o pentru Tine.
Să nu uiți asta.
Ar fi cea mai sonoră melodie.
Ar fi cea mai frumoasă melodie,
Atât de complexă, dar atât de simplă.
Ar fi melodia asta.

Deși lipsit de orice credibilitate muzicală, am scris melodia asta.
Sunt conștient că ai auzit-o de multe ori.

Tot ceea ce sper
e doar
să ajungi să o asculți vreodată.

SUNDAY MORNING BLUES

Duminică dimineața,
Zgomotul aripilor unor fluturi ce-mi băteau în geam
mă trezește.
Nu reușesc a găsesi vreun mod ce mi-ar permite să-mi ridic capul fără a-l sfâșia cu totul.
Astfel, înainte de a mă sălta din așternuturi,
îi strig primăverii să-mi plece de lângă ferestre.

Aprind unul
și mă ridic.

Îmi caut
în șifonierul prea plin de osături agățate pe umerașe spre nutrirea viitoarelor anxietăți,
cele mai curate veșminte murdare.
Apoi,
asemenea ipocritului,
îmi spăl fiecare față,
alături de dantura-mi distrusă.
Am tras prea tare cu dinții de lucrurile pe care, oricum, nu le-aș fi putut ține vreodată lângă mine.
Îmi număr firele de păr pierdute în urma pieptenului
și
pornesc spre altă noapte.

Îmi vărs existența pe scări, spre ușa de la ieșire.
Noroc că mi-am amintit să nu-mi uit visele și bricheta pe noptieră,
închid ușa răsucind cheia de trei ori,
apoi,
în incidența în care și Iona va fi vrut să iasă,
o înghit.

În seara trecută,
mi-am vărsat lichidul cerebrospinal
și
mi-am scufundat conștiența în fum
și distilat de strălucire a Lunii din verile anilor trecuți
și muzici tânguitoare, alese cu o compulsivitate obsesivă.
Tot ceea ce am vrut a fost să-mi simt măcar încă o dată,
visceral,
epifiza.

Mi-am zbuciumat prea mult ochii până am ajuns a vedea tot ceea ce mi-a fost ascuns până deunăzi.
Acum,
mă doare Soarele.

în întunericul dimineților
singurul sedativ îmi sunt visele
Visate în ture de somn neuroleptic
Aprind altul.

În fața case-mi, un prunc se ilustrează ludic lângă umbra unei conserve goale.
Joacă-te, tată cu jucăriile.
Trec strada,
înaintând odată cu prăbușirea corolei magnoliei.
Mă îndrum, autodistructiv, spre amintirea tuturor lucrurilor pierdute,
undeva,
pe drum.

Plimbărisind străzile ăstei dimineți de Duminică,
mă rog lui Dumnezeu a mă preface-n piatră.
Nimic mai departe,
nimic mai aproape.
Nimic mai simplu,
nimic mai complicat,
uite moartea.
Sufletul închis în putreda-mi corpolență,
simte acum durerea singurătății mai pronunțată ca oricând.
Ale ei lovituri,
le simt
cel mai tare
în dimineți de Duminică precum asta,
dimineți în care ea îmi umple odăile.
Mă nevoiesc, astfel, a ieși din casă.

Plimbărisind străzile ăstei Duminici,
dimineața ei se prăbușește peste mine.
Soarele nu mă ajută,
Mi-aș fi dorit ploaie în schimb.

Muritu-mi-a bricheta.
Sunt singur în orașul acesta.
Nici măcar
N-am cui să cer un foc…

Propășesc strada,
spre o lumină palidă,
spre sunetul unui clopot mut.
Ecoul său,
asemenea viselor mele,
ale căror cenușă fost-a spălată de apele zilei de ieri,
între ale canioanelor de ciment, reci prăpăstii
… se pierde …
… … se pierde … …
… … … se pierde … … ….

TUESDAY TEATIME REGGAE MEDLEY IN TWO VERSES

Unşpe’ pân’ la douăzeci,
Treişpatru’ pân’ la patru idem. (de 2 ori că e refren)

Mai mult ca oricând,
acum,
frunzele-şi îmbrățișează părinții pomi.
Apele-şi fac siesta-n şpriț.
Vânturile mângăie
bărbi de capete
și
vițe bace
şi
stări senine.
Aşează-te.
Ascultă.
Deschide fereastra.

Unşpe pân’ la douăzeci,
Douăştrei’ pân’ la patru idem. (de 2 ori că e refren)

Cântă ibricele cafele.
Cadență,
ritm de răsfoit pagini
și
păci
şi
eliberare,
obosit e doar drumul,
lasă-l acolo.
Închide ochii.
O clipă.
Ascultă
cum existența timpului ne răsfață,
într-o ceașcă.
Scufundă-te
în podeaua propriului sine.
Respiră.
Apoi,
bucură-te de ceea ce simți.
Trăim.
Când?
Acum?
Amintește-ți.
Dintotdeauna.

Unşpe pân’ la douăzeci,
Doişpe’ pân’ la patru idem. (de 2 ori că e refren)