AnA

Motto: “Don’t ask yourself what the world needs. Ask yourself what makes you come alive and then go do that.”- Harold Thurman Whitman

Îmi amintesc aproape perfect, la peste două decenii distanță, acel caiet dictando, roșu, cu un leu fioros ilustrat pe copertă. Acolo avea să ia naștere AnA. Bineînțeles că pe vremea respectivă abia învățasem să îmi iscălesc numele, nu aș fi visat veci la vreun pseudonim de artist. Îmi amintesc și acum o strofă, din cele două, a primei mele poezii. Eram în clasa a II-a, gimnaziu, abia învățasem să scriu bine, însă aflasem un lucru ce a rămas cu mine și după orele de școală. Aflasem în ziua respectivă că o floare albastră pe care o vedeam în grădină are denumirea de miozot, dar mai mult decât atât, acelei flori i se mai spunea în termeni populari: nu mă uita, floare de ”nu mă uita”! Evident că prima mea poezie s-a numit ”Nu mă uita” și îmbina sentimentele cu floarea mai sus amintită. Nu mai știu unde este acel caiet, însă sper că îl voi găsi într-o zi în casa părintească.

A urmat apoi o perioadă din copilărie în care timp de doi ani de zile nu am vrut să ies din casă. Mergeam doar la școală și atât. Pe atunci nu știau doctorii prea multe despre depresia la copii și toată lumea m-a lăsat în pace. Evident eu am fost mulțumită cu abordarea tuturor. În acei doi ani am tot scris poezii în caietul despre care povesteam mai sus.

Prin clasa a XI-a am început să am o abordare diferită față de poeziile mele. Luam dicționarele de neologisme, le deschideam la pagini aleatorii, îmi notam cuvinte noi (despre care și învățam în același timp) și astfel făceam rime și înglobam și alte cuvinte prin care voiam să exprim o stare sau anumite trăiri. Au ieșit niște opere de care sunt mândră și în ziua de azi.

Apoi am început să scriu din ce în ce mai rar. Scriam doar când mă aflam în stări extreme. Beatitudine sau infern. 

Asta se aplica și astăzi.

Poeziile mele în general sunt mai sumbre, m-a inspirat mult Bacovia, dar în prezent lucrez la opere mai optimiste, poate chiar vesele.

Bipolaritate

Câteodată o urăsc
Câteodată o ignor
Câteodată mă târăsc
Și îi spun că n-am să mor.
Parte din mine
Dar e o parte obscură
Mă strigă pe nume
Îmi ridic-o bordură.
Mă prinde de lacrimi
Mă trage de gură
Îmi zic: ”s-o suprimi”
Și se nasc pui de ură.
Câteodată mă uită
Mă lasă să respir
Altădată ghemuită
Mă rog ca un martir.
Mă trezesc cu ea
Adorm dorindu-mi să plece
Dar îmi șoptește că mă vrea
Și-și spune: ”îmi place când zace”.
Se joacă cu mine
Iar mintea îi e prietenă
Spune-i să termine!
Inima-i toată cangrenă!
Acum mă face să râd
În două secunde să plâng
Devin un om hâd
Din pumni încep să strâng.
Mă privesc și nu mă văd
-Tu, bestie carnivoră!
-De tine mă lepăd!
Îmi zâmbește și mă ignoră.

Culori

Alb sau negru?!
-Am strigat culori!
Iese griul și șoptește
Mă ia cu fiori.
Plângi sau râzi?
Că sunt confuz
Aruncă-te acum
Dorul ți-e infuz.
-Hai, ia-mă de mână!
Și-un ghem se-oprește-n gât
Umbra-n minte o zăresc
Și mai număr, și mai cât…
Albastru, da, albastru vreau
Univers senin
Clapele răsună fin
Oare ”mai pot să vin?”
-Hai, ține-mi inima!
Folos eu n-am.
Roșu. Verde. Sau orice
În curcubeu eu mă destram.

Moartea sufletului

La suprafaţă floare
Dar inima-i mucegai
Zâmbetul parcă doare
Şi-l rogi „Mai stai!”
Licuricii se pierd în beznă
Speranţa apune
Teama sugrumă o venă
Şi tot nu-i poţi spune…
Lacrimi de sânge
Năvălind din rană
Interioru-ţi distruge
Şi te face stană
Orizonturi zidite
Deziluzii spinoase
Toate-ngrămădite
Ascund mări plângăcioase
Aleanuri zbuciumante
Pată-n curcubeu
Doruri nealinate
Te întrebi „sunt eu?”
Jocuri de cuvinte
Priviri întunecate
Judecăţi injuste
Toate ne-mpăcate
O fărâmă de soare
Se rupe-n crepuscul
Un suflet ce moare
Îşi scrie testamentul
Pe-o foaie albă
Cu fineţe scrise
Cuvintele „oarbă”
Şi la final „vise”
Te-aruncă-n ambiguu
Şi ţi-ai fi dorit
A salva sufletul tenebru
Ce doar iubire a cerşit!

Androizi

Să plece toți
Sau măcar tu să pleci
Oricum e ca și cum sunt morți
Lipsiți de suflet și reci.
Statui cu buze mișcătoare
Plini de egoism și ură
Roboți cu priviri înșelătoare
Un zid făr’ de fisură.
Ce s-a ales din praful de stele?
Calcăm în picioare tot
La ce folos coastele?
Când pe noi ne doare-n cot?
Suflet? Ce dracului e ăla?
Dex-ul nostru s-a schimbat
Știm ce-nseamnă mahala
Și totul este reprimat.
Tu, ăsta de citești sau poate asculți acum
Uită-te-n jur!
Ce vezi pe lângă-un maldăr de scrum?
Imaginează-ți acum un cutremur.
Îți amintești de tine copil fiind?
Tot așa gol te simțeai?
Parcă tu te știi radiind
Sau ș-atunci tu te mințeai?
Să plece toți!
Sau măcar tu..
Oricum e plin de roboți
Ce stau în brațe cu NU.

Spațiul de stocare iHeart este plin

Eroare de upload. S-a atins limita maximă de stocare. Două butoane apar drept consecință: ”Șterge din memoriile existente” sau ”Nu mai salva nimic”.
Din păcate aici nu există opțiunea ”Buy more space!”.
Analizând la rece nu e o decizie tocmai ușoară. Anumite temeri apar de după colț.
Două voci în contradictoriu urlă una peste alta.
Începi a tremura. Dar nu există cale de întoarcere!
Hai să trăim fiecare scenariu în parte!
Scenariul 1.
Apeși pe ”Șterge din memoriile existente”.
Se deschide o listă din care trebuie să selectezi. Sortezi după dimensiune și constați că cele mai mari ca lărgime de bandă ocupată sunt și cele care au dat cel mai puternic Reboot. Cele mai mici în impact sunt totuși amintiri drăguțe. Ele te mai fac să zâmbești din când în când. Pe la mijlocul listei sunt diverse, unele cu zâmbet, altele cu plâns.
Sortezi după ani și constați că unele salvări sunt liniare. Și cu toate astea dacă ștergi una, rămâi fără continuitate.
Sortezi după importanța din momentul prezent. Constați însă că ce era neimportant într-un alt moment devine definitoriu astăzi.
Ce dracului de filtre să mai pui?
Ah, da! Pui filtrul durerii!
Capăt de listă: cea mai dureroasă amintire. Totodată ceva nu te lasă să renunți la ea. Care ar mai fi lecția de după?
Observi totuși un pattern, pe care nu l-ai mai putut observa până acum deoarece nu ai crezut vreodată că ai să ajungi în această situație. Cine mama naibii s-a gândit că spațiul nu e nelimitat?
Decizi să întrerupi acel pattern și ștergi o amintire de la mijloc. Ai făcut loc altor amintiri noi, însă ți-ai pierdut din sensibilitate.
Începe să îți placă sentimentul și continui să ștergi tot ce înseamnă durere. Devii un robot. Nivelul de empatie ajunge la zero. Devii un criminal în serie. Devii un infractor. Un violator. Devii tot ce nu ai fi vrut vreodată să fii! Dar buffer-ul continua să se umple și ștergi absolut orice urmă din tine. Din cel ce a apăsat pentru prima data butonul. Devii tu însăți o amintire! Dar nu a ta. Tu nu mai știi cine ești.
Scenariul 2.
Apeși pe ”Nu mai salva nimic”.
Din acel moment rămâi o variantă neschimbată. Devii practic o mumie a amintirilor tale.
Versiunea ta nu se va mai schimba niciodată. Nu vei putea evolua niciodată. Te vei plictisi atât de tare de monotonia din tine încât vei vrea să te sinucizi. Și probabil în cele din urmă o vei face.
Vei fi propriul tău prizonier! În spațiul tău de stocare de neschimbat.
Vei face aceleași alegeri. Aceleași greșeli. Vei avea aceleași credințe. Și aceleași bucurii și suferințe.
Vei regreta, însă nu ai altă opțiune. Alegerea o faci o singură dată. Nu ai dreptul la a doua șansă!

Ai fi vrut să știi că spațiul nu e nelimitat. Că nu e infinit. Ai fi vrut să știi de existența acelei margini. Ai fi fost poate mai atent cu spațiul tău iHeart. Nu ai fi lăsat lucruri infime să se instaleze acolo.
Însă este prea târziu acum pentru regrete.
Trebuie să știi acum adevărul!
Asta se întâmplă când mori dar încă mai trăiești.